În 2005, Xavier Melgarejo și-a susținut doctoratul în Pedagogie la Universitatea Ramon Llull, recunoscut ulterior în cartea „Mulțumesc, Finlanda. Ce putem învăța de la cel mai de succes sistem de învățământ?'. Melgarejo a evidențiat doi factori: doar elevii cu o notă remarcabilă la Bacalaureat ar putea accesa postul didactic, iar întregul sistem de învățământ va fi guvernat de „Curriculumul Național de Învățămînt de Bază”, întocmit de „Consiliul Național de Educație finlandez”. În 1953, Coreea de Sud era în ruine. Cu ajutorul SUA inclusiv convingerea unanimă a populației că educația – capitalul uman al Națiunii – va fi calea comună către libertate, iar prosperitatea a transformat-o într-o putere industrială care exportă tehnologie în întreaga lume. Sistemul său educațional este deja un model internațional. A preluat traiectoria Coreei de Sud în comparație cu Spania în ultima jumătate de secol: în 1960, PNB-ul (venitul național) pe cap de locuitor al Coreei era un sfert din cel al Spaniei. O jumătate de secol mai târziu era deja cu 20% mai mare decât a noastră. Coreea de Sud luase educația în serios, noi nu. „Așa a devenit Estonia noua Finlandă”, „Estonia, cel mai bun sistem educațional din Europa”, titrează presa sa recentă. Conform celei mai recente versiuni a PISA (2018), Estonia este prima țară europeană în înțelegerea lecturii, matematică și științe ale naturii. Formarea educațională este tradițională, dar cu accent suplimentar pe digital. Estonia invită mai puțin la educație, dar are mai mulți studenți foarte buni și mai puțini studenți cu rezultate slabe. În programa de stat se spune că profesorii nu ar trebui să fie supuși lozincilor politicienilor. În multe țări, școala este folosită ca instrument pentru a consolida controlul politicienilor asupra societății. Estonia a reprezentat un alt model. Statul își exercită controlul prin revalidare națională la terminarea școlii obligatorii și a liceului. Spania, patria noilor laureați ai Premiului Nobel pentru Medicină, Santiago Ramón y Cajal, părintele neuroștiinței moderne, ar putea oferi cel mai bun sistem educațional din lume fără a fi nevoie să meargă în Finlanda, Coreea de Sud sau Estonia. În 1906, Segismundo Moret, șeful partidului liberal, a vrut să-l facă pe Cajal ministru: „Veți fi ministrul meu al Instrucțiunii Publice”. Săptămâni mai târziu D. Santiago i-a scris lui D. Segismundo, retrăgându-și promisiunea și scuzându-și cât mai bine informalitatea: „A fost o himeră să întreprind marea lucrare a ridicării noastre pedagogice.” Cajal a denunţat, mai încet, „marea eroare pedagogică sancţionată de legea teribilei repartizării materiilor fără a ţine cont de faza reflexivă a evoluţiei psihice a elevilor, care a găsit o importanţă capitală în funcţia educaţională. Adăugați o altă eroare: modul excesiv de abstract în care este prezentată predarea științei. „De ce pedagogii și promotorii planurilor de predare nu țin cont de aceste adevăruri?”, s-a plâns el. În prologul celei de-a doua ediții a lui „Amintiri din viața mea”, el recunoaște că „Îmi propun să ofer publicului o trecere în revistă critică a regimului nostru educațional, pentru a arăta viciile predării și educației. „Autobiografia mea poate inspira acei oameni preocupați de problema dificilă a educației naționale.” Cajal a fost primul care a formulat teoria sinaptică a memoriei și primul care a avansat ideea că facilitarea transmiterii sinaptice este baza învățării. O sută de ani mai târziu, președintele Institutului de Tehnologie din Massachusetts (MIT), Leo R. Reif s-a plâns neputincios: „Dacă nu știm cum învățăm, de unde știm să predăm?” Mare fan al lui Cajal, compatriotul nostru din SUA. (Universitatea din California, UCLA), Dr. Joaquín Fuster de Carulla (Barcelona, 1930), este autorul lucrării monumentale „The Prefrontal Cortex”, care a devenit actualul om de știință în neuroștiință care cunoaște cel mai bine creierul uman și în prima autoritate științifică din lume pe lobul prefrontal, sediu al inteligenței executive și organ al civilizației. Fuster în recentele sale memorii, „The Magic Loom of the Mind”. Viața mea în neuroștiință” (2020), în penultimul capitol „Neuroștiință și educație”, explică modul în care „capacitatea proactivă a cortexului prefrontal de a inventa noul servește drept ghid pentru didactica modernă, stimulând, începând din școala primară, învățarea. activitate. Cheia învățării constă în lobul prefrontal și, dacă suntem capabili să-l exercităm, ca adulți ne vom realiza întregul potențial.” Cunoașterea începe în Neurologie, trece prin Neuro-educație și se termină în Neuro-etică: acesta este secretul și calea. Lobul prefrontal, potrivit lui Fuster, „copacul nostru are un viitor nelimitat”. Cajal a văzut creierul ca „o junglă impenetrabilă”. Fuster părea să o pătrundă, iar în laboratorul său din Los Angeles a descoperit celulele memoriei de lucru, pe care preferă să le numească memorie operantă și care stau la baza mecanismelor de învățare. La rândul său, neurologul, câștigător al premiului Prințesa Asturiei, A. Damasio, la centenarul decernării Premiului Nobel lui Cajal, a scris: „‘Gimnastica creierului’ – așa cum a numit-o Cajal – duce la creșteri măsurabile macroscopic în regiunile Neuroanatomiei cele mai implicate în procesul de învățare. „Neuroștiința modernă ne permite să măsurăm creșterea capacității creierului studenților și, prin urmare, a capitalului uman al Națiunii”. José Antonio Marina scrie în prologul Amintirilor lui Fuster: „Sunt convins că sistemul conceptual al lui Fuster are mari posibilități educaționale. Cred că ideile lui ghidează proiecte educaționale importante în Spania.” El a scris anterior: „O teorie a învățării și a educației poate (și ar trebui) să fie construită pe munca lui Fuster. „Este cel mai important lucru care a fost făcut din punct de vedere neurologic.” Omul în neuroștiință Stanislas Dehaene, președintele Consiliului Științific al Educației Naționale din Franța, a declarat: „Este necesară revizuirea întregii pedagogii a școlii franceze, pentru că școala trebuie să se adapteze infinitatelor creierului”. Și a concluzionat: „Oamenii în neuroștiință trebuie să se angajeze față de profesori” (Le Point, 22.6.2017). De asemenea, este necesară revizuirea întregii pedagogii a școlii spaniole pentru că legea educațională definitivă pune în pericol viitorul Spaniei. Un grup mic (dar deschis) de neurodidactici, pionierii viitorului MIR Neuroeducativo, fără ajutor oficial, a rezultat într-un proiect educațional finanțat de cercetările lui Cajal și Fuster privind plasticitatea creierului și a cortexului prefrontal, aplicabile predării și învățării. : „Spre noua paradigmă neuro-educațională a secolului 21, secolul creierului.” Primul (și, până acum, singurul) prototip de unitate neurodidactică a fost prezentat la „Catedra Joaquín Fuster de neuroștiință cognitivă” (University of California-UCLA). A dobândit însuși evaluarea medicului Joaquín Fuster. „Este un prototip admirabil, magistral, profund, oportun și definitiv, cu un argument pedagogic perfect în concordanță cu argumentul meu neuroștiințific.” Din acest prototip se secvențiază Curriculum-ul Național Neurodidactic pentru Învățământul de Bază, care va dezvolta treptat cele trei axiome ale lui Cajal: În primul rând: „Este necesar să stârnim curiozitatea inteligențelor tandre, cucerind inima pentru activitatea didactică. intelectul elevilor.” În al doilea rând: „Este necesar să se scuture energetic pădurea neuronilor creierului latenți, să-i facă să vibreze cu emoția noului și să insufle anxietăți nobile și ridicate.” Al treilea: „A face creiere originale: acesta este marele triumf al pedagogului”. Iată și marele triumf al... viitorului sistem neuro-educațional spaniol?
