URMA
Manuel Alcántara, cu acea casetă de țigări pe care poate i-o dăduse Ruano, fuma în timp ce se uita peste albastrul Malaguei, iar celor ce voiau să-l asculte, care erau legiune, le-a spus că pescarii de acolo jos, acolo jos, nu știa să înoate și erau la cheremul Current Volumes. Era o altă mare, desigur, și morții noștri galicieni din Newfoundland au plecat cu acel decolorare în negru de la Villa de Pitanxo. În ele, în buchetele de flori care se toarnă în marea rece, se află cea mai bună Spanie: cea care nu vorbește cu Mamandurias, ci mai degrabă merge la latitudini mari mai multe zile decât ar trebui. Și pentru mult radio și multă tehnologie, marea își ia pragul și părăsește Marín
cu acel doliu pe care din când în când trebuie să-l porți printre cruzeiros și pisici care se întind în soarele evaziv din Galiția.
Și cât de repede și cât de repede sunt uitați morții din Villa de Pitanxo printre atâta politică și atât de mult încât uităm de acești muncitori care sunt, pe scurt, „oamenii”. Nu vreau să-mi imaginez distanța tragediei, tragedia distanței în marea Newfoundland. Nici măcar acele fețe afectate de viață care își părăsesc cea mai mare parte reședința pe Pământ, astfel încât pe, să zicem Podișul, să fie o farfurie de pește. Poate în Marín Feijóo sau oricine le va face un sens giratoriu și vor fi lacrimi în ploaie în zilele în care vor veni. Din paginile de luni trebuie să aducem un omagiu acestor compatrioți liniștiți, cu șapcile de lână trase în jos. Membrii unei frății care își văd copiii de la Paște până la Ramos, iar apoi spun că peștele este scump. Ani întregi departe de casă luptând cu elementele. Pentru că marea, oricine o știe, atrage așa cum atrage ceea ce este atavic în apă și ceea ce nu putem ști pentru că ne depășesc. De aici misterul ei și de aici pietrele funerare când există un naufragiat care este îngropat, dacă se poate, în acele cimitire în care curenții continuă să bată.
Mă gândesc la acei marinari ai lui Manuel Alcántara, la poalele senii sale, care nu știu să înoate și totuși ies în apele nu întotdeauna calme ale Mediteranei. Marea își face taxă și în capitală îngrijorată de orbita pe care o poate descrie o groapă de măslini.
