Convorbirile cu Rafa Munárriz (Tudela, 1990) culminează cu conversații filozofice în care sunt reconsiderate diverse moduri de a fi singur, dacă nu de a exista, de a fi într-un spațiu dat. Se pare că artistul a avut încercarea de a genera o teorie formă-spațiu și ar fi ales arta pentru a o disemina, ca pe o proclamație. Munárriz ține privitorul în fața lucrărilor sale de parcă i-ar fi dat un fel de răspuns metafizic.
Tânărul creator a aspirat ca individul să genereze întrebări pentru a rearanja realitatea, dându-i un alt sens decât cel consacrat, iar modul în care trebuie să-și exercite acest raționament personal este prin sculptură. Aceste sculpturi sunt create din stimularea pe care mediul o proiectează asupra artistului. Lucrările lui Munárriz iau naștere dintr-o interogare a acestui spațiu al său care este urbanul. Adică a concepției asupra mediului artificial.
În cazul lui Munárriz, interesul său pentru urbanism precede propriul devotament pentru artă. „Când eram mică pictam graffiti. Nu estetica graffiti-ului m-a interesat, ci faptul că eram singur în oraș. Mersul singur va crea un concept spațial diferit de mediul tău. M-a scăpat în zori și m-a simțit pe poduri care traversau autostrăzi pentru a observa mașini care nu mă urmăreau. Pe drumuri, totul se construiește în jurul acestor utilaje și nu ești conștient de cât de agresiv sau de formatele mari pe care le au acestea până nu te situezi ca cetățean în ele”, a declarat Navarro. Arta lui Munárriz este inspirată, parțial, de introversie și claustrofobie. Aceasta justifică predilecția artistului pentru exprimarea stării de solitaritate a individului în fața orașului și repudierea construcției acestuia și privatizarea spațiilor sale. „Sunt copleșit de faptul că o terță parte îmi construiește mediul, spațiul meu, motiv pentru care propun adesea un răspuns la aceste limitări prin sculptură”, spune el.
Navareza mărturisește că niciun artist nu s-a născut, cel puțin nu conștient. Niciodată nu a fost captivat de artă și nici nu a avut un interes deosebit să pătrundă în această manifestare a activității umane. Arta a ales Munárriz și nu invers. El dă asigurări că în Spania nu există nicio relație între arta contemporană și Cariera în Arte Plastice, și că există sejururi în Germania, Chicago și Brazilia, unde se ivește ocazia de a pătrunde în această mișcare artistică. În special Germania, a cărei singurătate a stimulat concomitent ceea ce este acum jargonul său artistic. Ceea ce l-a îmbogățit pe artist a fost contrastul cultural, modul de a relaționa unul cu celălalt. „Când călătoresc în alt oraș, turismul este secundar. Ceea ce îmi place este să stau într-un loc și să văd cum se poartă oamenii unii față de alții”, a declarat navarrezul.
arta de a gândi
Munárriz a declarat că a durat timp să se numească artist: „Nu poți să vrei să fii artist. Nu cunosc niciun artist care ar fi vrut să fie. este treptat. Cuvântul artist conține un anumit tabu, deoarece există oameni care îl concep pe artist ca pe o ființă superioară. Este doar o altă ocupație. Am început să mă consider așa când mi-am dat seama că am ceva de spus și că ceva are o recepție”.
Sculptorul acordă o mare importanță artei de a gândi. Este citirea, întrebarea ce îl inspiră să creeze. După idee apare realizarea de schițe. Și iar gândește-te. Reflectând asupra dezvoltării acestor modele. „În cap apare pentru prima dată munca. Procesul meu de creație ar putea fi împărțit în trei părți. Ultimul este un amestec între gândire și producție”, spune el.
Tudeleanul dezvăluie și importanța spațiului precum și a creațiilor datorită stării sale cunoscute sub numele de instalație, și menționată în lucrarea 'M506': o porțiune de balustradă de autostradă care suferă un accident. În această piesă, Munárriz se manifestă ca individul că ieşirea din ordine poate genera violenţă: „Pentru mine a fost foarte interesant de observat cum acţiunea erorii accidentului a generat acea încălcare a legii. A auzit accidentul ca pe o eliberare a fost ceea ce m-a atras. Am eliberat din abur în procesul de dezvoltare. Un subiect se ciocnise de ceva care îi interzicea drumul și aceasta generase o formă expresivă. Accidentul ca act de revendicare involuntară”. Ceva similar se întâmplă cu închiderile comerciale. La Munárriz este captivat felul în care privatul definește concepția despre public, faptul că o mare perdea metalică dictează individului când poate și nu poate accesa acel spațiu. „Prin negări de spații, care determină modul în care cineva dorește să trăiască în oraș, ideile sunt oficializate. Opera mea pune sub semnul întrebării acele alte moduri de a o locui”.
Cu metalul, cea mai înaltă concepție a dreptății, Munárriz încearcă să găsească forme organice prin turnarea sa în prese industriale. „Pauza cu acest material aduce o altă întrebare. Cât de dogmatic, direcțional și planificat poate fi plastic și flexibil. Este natura în oraș. Individul, ca ceva organic, bazat pe rectitudine”.
Garsoniera lui Munárriz nu are uși. Este un refugiu fără limite care stă în negările Madridului. Iar discuțiile lor culminează cu o ploaie de întrebări la care doar dimineața devreme poate răspunde.
